Noroc americanilor cu și fără cetățenie, dar și tuturor părinților sau viitorilor părinți.

Noutăți bune în acest weekend. Prima și cea mai importantă e că am devenit tată. Oleacă mai devreme decât ne-am așteptat, oleacă mai stresant și oleacă mai îndelungat, dar sâmbătă dimineața eram copleșit de emoții și lipsă de somn.

E greu de vorbit despre asemenea subiecte. E greu pentru că durerea pe care o simți ca soț și ca viitor sau deja părinte nu e un lucru cu care ai vrea să te împarți, să povestești altora – mai ales celor care s-ar putea să nu te înțeleagă. E și mai greu de vorbit despre asta în public, dar îmi dau seama cât de mulți viitori părinți au aceste frici și nu pot să doarmă nopțile gândindu-se la “DAR DACĂ”?

Practic nimic din ce ne-am planificat nu a avut loc. Am vrut naștere naturală, fără anestezie, fără antibiotice și fără multe discuții. Dintr-o simplă vizită, la care am participat din pur noroc fiind mai devreme acasă în acea zi, totul s-a transformat într-o cabină de pilot Nasa în doar 30 de min. Soția a fost conectată la câteva aparate și soluții intravenoase, iar doctorii și surorile medicale intrau și ieșeau din camera noastră de parcă am fost victimele unui cutremur.

După multe-multe-muuuuulte discuții și teste și analize și lacrimi și scrâșnit din dinți și plâns din nou, toate cuprinzând un total de cam 18 ore, doctorii mi-au luat soția în sala de operație, unde au hotărât că avem nevoie de naștere prin cezariană cu 3 săptămâni înainte de termen. Nu știu dacă există suficiente cuvinte în dicționar care să descrie spaima din ochii soției – practic ruptă din mâinile mele – când a fost luată de chirurgi. Timp de 20 de minute am stat pe podea, rezemat de perete și încercam să mă trezesc.

Nu înțelegeam dacă e un coșmar sau un test ceea ce se întâmplă… Doar am avut o sarcină atât de ușoară, fără probleme, fără stres… Am avut noroc de doctori și surorile medicale. E greu de descris acum, pentru că nu țin minte jumătate din cele întâmplate, dar volumul de atenție și profesionalism a întrecut cu mult nivelul pe care-l asumasem eu.

Am înțeles atunci că spitalul în care ne aflăm, în special secția de maternitate, își merită numele și prestigiul – indiferent de preț. Pentru că bani mereu nu-s, iar un doctor sau soră medicală talentați și all-in nu găsești pe jos. Ne-a păzit cineva și, peste 30 de minute – timp în care încercam să o țin calmă pe Caity – am auzit cel mai incredibil sunet pe care orice tată-l poate auzi – plânsetul copilului meu.

Ambii chirurgi, anesteziologul, toate cele 7 surori medicale și întregul staff de pe etajul nostru a venit să ne felicite, să ne spună că suntem în mâini bune și că băiatul meu, Stellan, este unul din cei mai norocoși și frumoși copii născuți vreodată în acea maternitate…

Astăzi, fiind acasă prima dată în 5 zile, mă uit înapoi și mă trec fiorii. Mă uit înainte și simt fluturași. Mă uit la fiul meu și mă umplu de mândrie și de recunoaștere pentru stafful medical, pentru curajul și răbdarea soției mele, pentru capacitatea corpului de a trece prin atâtea probleme tehnice și de recuperarea rapidă după asta. Și cel mai mult mă gândesc că asemenea istorii nu trebuie ascunse undeva în dulap, ci împărtășite. Pentru că pe cât de mult sunt istorii terifiante, pe atât sunt de inspiraționale. Sper că nu o să te temi să te împarți și tu, pentru că asemenea povești trebuie știute. Și să știi că mereu va fi cineva care te va putea asculta și oferi suport.

Stellan, te iubesc 3000.